Daniel Bichiș

Știi deja: încep articolul cu o întrebare incomodă, presupunând că (mai) ai un job.

Nu-i așa că faci eforturi ca să-ți construiești o carieră și să ai un job cât mai bun?

Probabil că ai petrecut ultimii 15-20 de ani făcând exact ce ți s-a spus. „Ia note bune. Fă o facultate. Angajează-te la o companie bună. Mulțumește-ți șefii. Cere măriri de salariu. Dă din coate, ca să ai o pensie bună.”

Dar a venit vremea să afli că ideea de job bun, pentru care ai investit atâta timp, efort și bani, a fost inventată doar ca să-i convingă pe muncitori să ajungă la timp la fabrică.

Iar în locul fabricilor, în România ultimilor ani, s-au construit complexe rezidențiale. Oare ce să însemne asta?

Discut în cabinet tot mai des subiectul „job,” cu adolescenți de 15-17-19 ani în căutarea drumului în viață și părinții lor, care vor să îi sprijine să-și găsească „un job sigur și bine plătit.” Cu corporatiști și freelanceri de 25-35 de ani, îngrijorați de viitorul veniturilor lor. Cu antreprenori de 40-50-60 ani, preocupați de regândirea afacerilor lor.

Tuturor le spun că, din 2020, relația angajat-angajator este în mare suferință. Victimă colaterală a combinației letale dintre Covid-19 și AI.

Iar pronosticul este că în următorii cinci până la zece ani vechea relație timp-muncă-bani dispare, luând ideea de job odată cu ea.

Nu în cincizeci de ani. Nici în treizeci. În cinci până la zece.

Și partea fascinantă? Nu este prima oară în istorie când se schimbă profund relația dintre muncă și răsplată.

„Jobul” este un hack vechi de 200 de ani

Iată ce nu ți-au spus niciodată la târgul de cariere: contractul de angajare, bazat pe un program fix, un loc de muncă și salariu stabil indiferent de rezultate, este o invenție recentă. Are abia două secole.

Înainte să existe fabricile, nimeni nu avea un „job” în sensul actual al cuvântului.

Iobagii lucrau pământul și dădeau o cotă seniorului, în schimbul protecției și dreptului de a trăi și munci pe pământurile lui.

Meșteșugarii din bresle petreceau ani întregi ca ucenici, fiind plătiți sub forma găzduirii (casă, masă și haine) plus învățarea tainelor meseriei. Apoi deveneau calfe, fiind plătiți la lucrare. Apoi, dacă erau norocoși și pricepuți, deveneau maiștri cu propriul atelier, reluând ciclul cu o nouă generație de ucenici.

Lohnul a fost inventat de familiile de țărani ce luau lână brută de la negustori, o torceau și țeseau acasă în ritmul lor, fiind plătite la bucată și nu raportau nimănui în perioada dintre livrări. Negustorul deținea produsul; țăranii dețineau furca, fusul și războiul de țesut.

Niciunul dintre oamenii aceștia nu era „angajat” și nu primea „salariu.”

Apoi a venit Revoluția Industrială de la sfârșitul secolului XVIII. Fabricile aveau nevoie de oameni care să vin la un program fix, sub același acoperiș, făcând același lucru în fiecare zi. Așa s-a născut relația angajat-angajator:

îți schimbi timpul și efortul pe un salariu stabil, iar patronul absoarbe tot riscul afacerii.

A funcționat perfect timp de peste 200 de ani. Pentru fabrici, pentru linii de asamblare, pentru birouri pline de oameni care făceau muncă repetabilă și măsurabilă, era contractul ideal.

Problema este că întotdeauna a fost contractul ideal doar pentru acest tip de muncă fizică, orientată spre crearea de produse sau servicii măsurate în timp.

Ce se ascunde în spatele unui contract de angajare?

Pe scurt, acest este un instrument de transfer al riscului. Prestezi munca, primești un salariu stabil, indiferent dacă produsul final se vinde sau nu. Patronul își asumă riscul punerii pe piață.

Va cumpăra cineva asta? Va supraviețui afacerea? Nu e problema ta.

Numai că procedând astfel, dai cioara de pe gard pe vrabia din mână (nu, nu am greșit proverbul).

Altfel spus,

• renunți la o (mare) parte din profitul generat prin munca ta,
• pentru a primi în schimb certitudine, predictibilitate, siguranță pentru tine și familia ta.

Ce primește angajatorul în schimbul salariului plătit? Multe:

• predictibilitatea prezenței tale la muncă,
• dreptul de a-ți stabili programul, sarcinile și volumul de activitate,
• și (aici vei zâmbi) posibilitatea de a-ți delega ceea ce nu vrea, nu poate sau nu-i place să facă.

Sună cunoscut? Sunt sigur că da.

Pentru munca în mină, fabrică, la CFR și alte întreprinderi similare, acesta era schimbul ideal.

A funcționat atât de bine, atât de mult timp, încât oamenii au început să-l considere o lege economică, similară cu gravitația.

Dar nu este ceva natural, înnăscut. Nu este nici măcar vechi de milenii.

Este doar o invenție a erei industriale, iar invențiile sunt înlocuite de altele noi. În afară de Mocăniță, ai mai văzut vreun tren tras de locomotive cu aburi în ultima vreme?

Secretul murdar pe care nu ți l-a spus nimeni

Relația angajat-angajator a avut mereu un defect uriaș, iar sistemul a sperat în liniște că n-ai să-l observi niciodată.

Tranzacția salariu vs. ore de muncă funcționează doar când munca este repetitivă și consumă timp.

Te prezinți la serviciu, bifezi orele, generezi x unități de ceva (produse, documente, contacte cu clienți sau furnizori etc.). Timpul și producția sunt măsurabile, deci salariul poate fi stabilit ca preț.

În momentul în care munca se bazează pe expertiză, inteligență și creativitate, contractul nu mai funcționează.

Și iată ce ignoră mulți: n-a funcționat niciodată în astfel de domenii. Nici înainte de pandemie. Nici înainte de AI. Niciodată.

Uită-te la oamenii care creează cu adevărat cea mai mare valoare într-o economie.

• Scriitorii nu primesc salariu de la edituri, ci primesc drepturi de autor, o cotă-parte din prețul cărților lor. Scriu o dată carte, apoi ei și urmașii lor sunt plătiți și răsplătiți pentru talent.
• Cel mai nou val de creatori nici nu mai caută un editor: autorii de pe Substack iau o cotă din abonamente, YouTuberii sunt plătiți în funcție de atenția acordată clipurilor lor, artiștii de pe Spotify câștigă din numărul de descărcări ale melodiilor lor. Aceeași regulă: muncesc o dată, în ritmul lor, iar apoi ani de-a rândul au venituri pasive din creațiile lor.
• Avocații de top nu sunt angajați, ci devin parteneri, care împart profiturile și pierderile firmei.
• Managerii de fonduri de investiții nu vin la serviciu pentru un salariu fix. Ei iau carry, un procent din valoarea pe care o generează.
• Medicii formează și ei parteneriate, fondând clinici private ce concurează cu spitalele de stat.

Niciunul dintre ei nu este angajat și nu lucrează pentru un salariu lunar. Iar veniturile lor sunt mult peste medie, de zeci de ani de zile.

De ce? Pentru că nu poți stabili în avans prețul talentului sau geniului.

Nu poți pune un număr pe un roman excepțional înainte să fie scris, pe un argument juridic câștigător înainte să fie susținut, sau pe o tranzacție inspirată înainte să fie executată.

Așa că profesiile bazate pe expertiză și creativitate n-au folosit niciodată modelul angajării, ci pe cel al parteneriatului: împarți profitul, împarți riscul, și nimeni nu pretinde că aportul tău poate fi măsurat pe oră.

Eu însumi, în 2018, am primit o propunere de angajare pe termen limitat, pentru a facilita o schimbare organizațională complexă la o companie românească valorând sute de milioane de Euro. Am zâmbit, l-am privit în ochi pe patronul care îmi făcea acea propunere și i-am spus:

„Oricât de bogat ai fi, tot nu ai bani destui ca să-mi plătești un salariu. Acceptă să fim parteneri și atunci avem ce discuta.”

Te las pe tine să ghicești ce s-a întâmplat.

Oricum, relația de angajare n-a fost niciodată standardul universal. A fost soluția la o problemă foarte specifică, legată de munca repetitivă. Toate celelalte domenii au ales alte soluții.

Iar acum, în 2026, roboții și inteligența artificială preiau exact sarcinile pentru care fusese inițial concepută idea de job și carieră. Iar asta ne obligă să ne regândim ideea de job și carieră, precum și rolul în societate.

Când contractul de angajare devine o vulnerabilitate

Sunt sigur că știi asta:

• Microsoft are o căruță de bani, contracte cu majoritatea firmelor din lume și foarte multă putere de calcul în cloud.
• Google are cei mai buni cercetători în viață, a absorbit toată informația de pe Internet și are foarte multă putere de calcul în cloud.
• Amazon deține mai multe date personale decât orice entitate din istoria omenirii și (ai ghicit) foarte multă putere de calcul în cloud.

Toate trei sunt în plină cursă de dezvoltare a aplicațiilor AI.

Atunci de ce revoluția AI este condusă de firme obscure, cu echipe mici și improvizate, ce dispun de mult mai puțini bani și o zecime din numărul de angajați?

Ce-i întârzie pe giganți nu este lipsa de talent sau de finanțare.

De vină este relația angajat-angajator pe care se bazează modelul lor de business.

O corporație este optimizată să producă angajați fiabili, care să-și atingă targeturile trimestru după trimestru, nu să facă descoperiri revoluționare.

Evaluarea de performanță, scara ierarhică, KPI-urile trimestriale și toate celelalte sisteme de control din interiorul corporației recompensează deciziile sigure și predictibile, sancționând pariurile ciudate, riscante, gen *„proiectul ăsta ar putea dura doi ani și ar putea eșua.”

Persoana capabilă să facă o descoperire autentică este cea care arată îngrozitor într-o evaluare de performanță.

Așa că mașinăria corporatistă selectează în liniște oamenii exact împotriva comportamentului de care are disperată nevoie.

Am lucrat la un moment dat cu un român care a plecat la începutul anilor 2000 la headquarterul Microsoft din Redmond, WA. Atâta timp cât s-a conformat cerințelor, a avansat în carieră până la nivel de șef de departament. Dar când a început să aibă inițiative personale „disruptive”, cum le-au etichetat șefii lui, doi ani a fost tras pe tușă, „băgat în țarcul cu creativi” cum îi place lui să spună, zâmbind amar. Acum, este co-fondatorul unor start-upuri ce obțin finanțare de la investitori din Silicon Valley și firme de venture capital, în care implementează exact ideile „disruptive” puse pe hold de cei de la Microsoft.

Dar pentru asta a făcut ceva care, pentru părinții săi rămași în România, a părut o prostie imensă:

a renunțat la salariul și cariera (de fapt blocată) de corporatist de top și și-a folosit economiile pentru a lansa primul său start-up.

Ceea ce în 2023, când a venit prima oară în cabinetul meu, părea o ciudățenie, în prezent începe să devină un pattern, inclusiv în zona companiilor AI de top, precum OpenAi și Anthropic. La câteva luni o dată, câțiva cercetători renunță la job și fondează o nouă companie, care foarte rapid pune pe piață o nouă idee sau soluție revoluționară, accelerând progresul revoluției AI.

Și asta spune ceva despre viteza cu care se schimbă lumea.

Calculul rece al antreprenorului

Pune-te în locul cuiva care conduce o afacere acum.

Astăzi, ca să duci la bun sfârșit un proiect online, angajezi o echipă. Designer. Copywriter. Programator. Manager de proiect. Patru salarii consistente. Ședințe nesfârșite. Fricțiune la fiecare punct de contact. Săptămâni de dus-întors. În cele din urmă, primești livrabilul: imperfect, scump și târziu.

Acum dă pe fast-forward, unu-doi ani în viitor.

Un singur agent AI îl scrie, îl proiectează, îl codează, îl testează, îl iterează peste noapte. Fără scrum meetings, fără evaluări de performanță, fără un birou cu vedere la oraș și alte beneficii.

Deci întrebarea dură și directă este: Ce le mai rămâne de făcut oamenilor?

Într-o formulare ceva mai blândă și constructivă: Când mai ai totuși nevoie de oameni?

Răspunsul este brutal și simplu.

Continui să ai nevoie de oameni pentru pornirea lucrurilor și validarea rezultatelor, nu pentru executarea lor.

Oamenii devin cei care pornesc proiectul. Lansează un eveniment, un grup, o organizație, o companie. Creează artă, povești, strategii care n-au mai existat înainte și, de aceea, n-au ajuns niciodată în datele de antrenament ale vreunui model AI.

AI-ul poate executa tot ce i s-a arătat. Jobul uman devine inventarea promptului care nu există încă.

Munca ta încetează să mai fie reprezentată de timpul de lucru. Devine inițiativa ta, inspirația ta, capacitatea ta de a arăta în gol și a spune: Chestia aia. Hai să-o transformăm în realitate.

Desigur, există și halucinațiile AI, ce seamănă cu creativitatea.

Pe 6 octombrie 2026, OpenAI a raportat că modelul lor experimental a generat soluții posibile pentru 372 de probleme deschise sau considerate dificile sau fără soluție din diverse domenii ale matematicii. Numai că nimeni nu știe deocamdată câte dintre ele sunt corecte.

De aceea, compania din spatele ChatGPT s-a oferit să finanțeze workshopuri, conferințe și programe speciale prin care aceste rezultate să fie verificate de către experți umani.

AI-ul generează soluții sub formă de documente, imagini, clipuri video. Jobul uman devine validarea lor și asumarea responsabilității pentru efectele publicării sau utilizării lor.

Îți amintești că în trecut antreprenorii își asumau responsabilitatea pentru vandabilitatea produselor sau serviciilor lor?

Tot mai mult, odată cu adoptarea soluțiilor AI, oamenii implicați în companiile de tip nou devin antreprenori informaționali, folosindu-și expertiza, intuiția, creativitatea pentru a decide cu privire la utilizarea sau nu a rezultatelor generate de AI.

Acesta este noul tip de job: crearea propriului loc de muncă în cadrul unei companii de tip nou.

Și dacă nu va mai fi nimeni care să-ți creeze locul de muncă, „jobul ideal,” ce vei face?

Ora de muncă este deja moartă

Vechiul sistem al angajării se bazează pe o singură presupunere: că poți măsura munca unui om. Bagă timp, ies rezultate. O normă. Un KPI. O evaluare. Salariul fiind doar eticheta de preț a unei zile de lucru.

Dar încearcă să definești norma zilnică pentru gândire, creativitate sau expertiză.

Imaginează-ți asta: o persoană stă la birou o zi întreagă și nu produce nimic vizibil. Se uită în tavan, la ecranul stins al monitorului, se plimbă prin birou bându-și ceaiul. Nu răspunde la telefon, nu scrie emailuri, nu desenează sau completează nimic.

„Cu toții avem câte o zi proastă,” te aud spunând. Sau poate:: „Sigur lucrează remote, de acasă, și n-o vede șeful.”

În modelul vechi, dacă situația s-ar repetă, acesta este un motiv de concediere.

Dar persoana noastră imaginară se comportă exact ca un compozitor a cărui melodie refuză să se cristalizeze: întoarce problema pe toate fețele, o lasă să fermenteze, se concentrează pe o unică idee, care va apare mâine sau săptămâna viitoare și va valora un milion de euro.

Nu poți plăti un salariu fix pentru asta. Nu există o oră de început al lucrului, una de plecat acasă, unități de produs realizat. Există doar talent, focusare, dedicare, pasiune, expertiză.

În momentul în care jobul devine „găsește ceva ce nu există încă,” contractul care spune „iată un salariu stabil pentru ziua ta predictibilă” devine caduc.

Salariul, evaluarea, norma, scara ierarhică și toată arhitectura vechii economii se prăbușește, pentru că a fost construită să stabilească prețul unui tip de muncă ce încetează rapid să mai fie tipul principal de muncă.

Ce vine în loc (și te lovește dacă nu te-ai pregătit)

Deci ce urmează? Cel mai apropiat model are deja un nume și funcționează de secole: parteneriatul.

Cineva are o idee. O inițiază, transformând visul în realitate, chiar și numai pe hârtie sau slide-uri prezentând un pitch.

Alți oameni se uită la el și spun: „da, hai să facem asta pe bune.” În jurul credinței comune despre ce ar putea fi asta, se formează un grup. Nu pentru că un manager i-a repartizat, ori un buget a asigurat finanțarea, ci pentru că viziunea este suficient de atractivă încât reușește să-i atragă.

Nu există angajator. Nu există angajați. Există doar parteneri.

Proiectele open-source funcționează așa de decenii, iar ChatGPT a fost inițial un proiect open-source. La fel echipele de film, trupele muzicale și startup-urile în faza incipientă.

Vor exista lideri, dar alt tip de leadership. Fondatori. Vizionari. Oamenii care au o idee, o definesc și mobilizează grupul prin simpla forță a inspirației, talentului și dedicării lor.

Atunci când munca este saturată de creativitate, nimeni nu poate fi manageriat să o facă.

Nu poți norma sau evalua un vizionar sau o echipă de creativi. Aliniezi oamenii în jurul a ceva comun, iar grupul evoluează spre el.

Diviziunea muncii, versiunea 2.0: oamenii aduc direcția, gustul artistic, judecata, de ce-ul. Agenții AI furnizează cum-ul, la o viteză și la o scară pe care nicio echipă umană nu le-a atins vreodată.

Nota de subsol incomodă (citește-o oricum)

Să dăm acum cuvântul scepticului, pentru că și rolul acesta este important.

Parteneriatele au nevoie de capital. Și dacă vechea relație de angajare, guvernată și reglementată de către Stat, se prăbușește pur și simplu, până când se rescriu regulile despre cine finanțează pe cine locul nu rămâne gol.

Se umple cu cea mai urâtă versiune a lui, geamănul malefic al parteneriatului: intrarea pe piață fără să ai un capital.

Uită-te la economia gig, la îndemnul „fii propriul tău șef,” cu profitul ignorat sau exagerat și tot riscul livrat direct la ușa ta.

Pentru fiecare poveste de succes, sunt zeci de mii de persoane care regretă acum că au renunțat la un job stresant și un salariu mic, fără să aibă ce să pună în loc.

Tranziția nu va fi curată. Oamenii vor suferi atâta timp cât noul tip de contract se definește.

Asta se întâmplă deja, o știu din cabinet, așa că n-o să îndulcesc pilula. Iar direcția de evoluție a economiei și societății a fost deja setată. „Mind the gap,” cum spune vocea suavă din metroul londonez.

Acum, întrebarea nu mai este dacă angajarea și joburile vor dispărea, ci dacă ce le înlocuiește împarte profitul, sau doar privatizează riscul.

Iar profitul este apărat dintotdeauna, cu ghearele și dinții, de către deținătorii de capital.

Ce înseamnă asta concret pentru tine

Nu-ți mai optimiza viața pentru regulile vechi.

Diploma de licență nu este garanția succesului, ci doar permisul de intrare într-o clădire care acum este în curs de demolare.

A paria totul pe un job stabil este acum cel mai riscant pariu disponibil, pentru că îți mizezi întreg viitorul pe singurul tip de contract care expiră.

A venit momentul să începi să îți pui întrebările pe care sistemul vechi era conceput special să te împiedice să le pui:

• Ce mă inspiră și mobilizează?
• Ce vreau eu să creez, să transform în realitate?
• Ce-aș face dacă nimeni altcineva nu mi-ar pune o fișă a postului în față?
• Cine ar plăti pentru ideile mele? Cine ar intra în parteneriat cu mine?
• Cum pot obține banii necesari pentru asta? Dar pentru a-mi trăi viața așa cum vreau eu?

Un ultim adevăr incomod: creierul tău se antrenează doar pentru ce îl folosești cu adevărat.

Și timp de zeci de ani, sistemul te-a antrenat să ceri voie, să te conformezi, să-ți îndeplinești KPI-uri și să urmezi instrucțiunile. Te-a antrenat să fii un „angajat bun.” Așa că ai devenit foarte bun/ă la asta.

Dar acesta era vechea curriculă. Cea nouă este impredictibilă și dezorganizată.

Așa că schimbă la rândul tău regulile. Reexaminează totul de la zero. Exersează lucrurile care vor fi cu adevărat valoroase de acum înainte: judecata ta, inspirația ta și capacitatea de a crea ceva ce nu există încă.

Alege lucrul pe care vrei să îl inițiezi, pune în el tot ce ai mai bun și asigură-i o finanțare adecvată.

Dacă ai nevoie de clarificări suplimentare sau sprijin pentru definirea propriei strategii, poți programa aici o discuție gratuită de 30 de minute cu mine.

Relația angajat-angajator a făcut o treabă excelentă timp de 200 de ani. A construit lumea modernă. A scos miliarde de oameni din agricultura de subzistență și le-a dat un loc de muncă stabil. A creat prosperitate pentru antreprenori, pentru angajații lor și pentru întreaga societate.

Și acum face ce face orice invenție, mai devreme sau mai târziu: lasă locul liber pentru ceva mai bun.

Singura întrebare care merită pusă este dacă intri în noul joc, sau dacă vei mai lustrui un CV pentru un job care nu mai există.