M-am născut în anul 1959, în Brașov (pentru români), Kronstadt (pentru germani), Brassó (pentru maghiari), Orașul Stalin (pentru cominterniști și funcționarul de la primărie care mi-a scris certificatul de naștere).
Am crescut pe o stradă numită Neugasse de sași, Pavel Tcacenko de ocupanții ruși, Cerbului de români.
Colegii de clasă din școala generală erau de cinci naționalități, iar viața mi-a fost lung timp reglată de bătăile clopotelor Bisericii Negre (inițial catolică, apoi protestantă).
Pe o rază de un kilometru de la casa părinților se află biserici ortodoxe, greco-catolice, catolice, protestante, precum și sinagoga — în ochii copilului care eram toate fiind la fel de potrivite ca să medieze relația omului cu Dumnezeu.
Toate acestea au creat în mine premisele multiculturalismului și respectului pentru convingerile și obiceiurile altora – altfel spus: in varietate concordia.
Am scris mai întâi în limba germană, cu litere gotice, ceea ce face ca scrisul meu actual să fie greu de citit de către alții. Iar de la filmele sovietice difuzate la televizor în anii ’60, am învățat singur să citesc literele chirilice, ceea ce-mi permite acum să-mi adun singur informații „de dincolo de Cortina de fier” și să aflu și alte realități decât cele promovate de Russia Today sau sputnik.ro.
Cânt imnul „Trăiască Regele” de la 5 ani și „Oda Bucuriei” de la 10, dar niciodată n-am ținut minte cuvintele imnului Republicii Populare Române sau ale Internaționalei.
Am fost trimis la școală de Johannes Honterus, geograful care a creat primul manual școlar cu răspândire europeană, Cosmographia sa fiind folosită în școli și universități din întreaga Europă medievală vreme de peste 150 de ani. Statuia lui, de lângă Biserica Neagră din Brașov, arată și acum imperativ spre intrarea în liceul care îi poartă numele, ca și cum ar indica intrarea spre Raiul pe Pământ.
Am crescut citind aproape zilnic ziarele occidentale de dreapta, precum Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Figaro, ce m-au învățat să gândesc singur și să compar mai multe surse înainte de a trage o concluzie. Iar apoi, cu ajutorul Paris Match, m-am îndrăgostit de prințesa Caroline de Monaco, fiind sigur că o voi întâlni la un moment dat, iar ea mă va recunoaște fără să mă fi văzut vreodată (deh, ale adolescenței valuri…).
Am început practica yoga la 15 ani sub directa îndrumare a unui belgian, André van Lysebeth, discipol direct al lui Swami Sivananda, de la care primeam lunar indicații, inspirație și feedback.
Iar la 19 ani am descoperit practicile Zen, inspirat și condus fiind de cărțile contelui austriac Karlfried Durkheim. Câteva dintre aceste cărți le-am și tradus în română înainte de Revoluție, multiplicându-le prin dactilografiere.
Am studiat biochimia, pe baza unei curricule multidisciplinare copiate după cea de la universitățile americane de elită. Și am avut șansa de a avea mai ales mentori, nu profesori, oameni excepționali din 5 Facultăți ale Universității București, ce ne-au dezvoltat în primul rând capacitatea de a gândi, analiza și interpreta, în locul celei de a reproduce mecanic informațiile prezentate la curs.
M-am ferit de racolarea în PCR adoptând încă din facultate aspectul de hipster (cu 35 de ani mai repede decât alții!) și trimițându-i pe cei care îmi spuneau că aspectul meu fizic „nu corespunde” să o convingă pe soția mea să mă iubească și fără barbă!
Astfel că am fost unul dintre rarii șefi de promoție ce nu s-au înregimentat. Dar, din lipsă de alternative, statul comunist mi-a încredințat atât sarcini de mare răspundere, cât și informații cu caracter strict secret ce impuneau găsirea de soluții rapide și eficiente. Chiar dacă acest lucru a implicat plătirea și de ofițeri descoperiți care să mă supravegheze strict, pe lângă droaia de informatori din jurul meu.
Cu toate acestea, în decembrie 1989 am fost printre puținii români care au strigat în stradă „Jos comunismul”, cu mult înainte ca Ceaușescu să fugă cu elicopterul spre zidul execuției sale. Și am făcut-o zi și noapte, în patru orașe mari din țară, astfel că de opt ori am fost la câțiva milimetrii de gloanțele pe care era scris numele meu. Iar apoi n-am cerut niciodată recunoașterea vreunui merit, fiindcă am considerat mereu că pur și simplu mi-am făcut datoria față de țară, neam și copiii mei.
De aceea, acum când România revine acolo unde îi este locul, în Europa unită, pentru mine lucrul acesta este absolut natural. Este desprinderea definitivă de sub o ocupație mârșavă, a teritoriului, a minților și sufletelor, ce a încercat să anihileze și să reducă la ridicol valorile naționale. Este reconectarea la ceea ce mi-a hrănit mintea, inima și spiritul vreme de aproape 50 de ani. Este o bucurie – dar și o liniștire.
În spirit, sunt cetățean european de la primul meu scâncet. În fapte, de peste 40 de ani. Și în acte, de câteva ore. Ore, zile, ani – simple convenții. Important este că m-am născut, am trăit și voi muri cetățean european.
Chiar dacă asta îi deranjează pe unii ca Stalin sau Putin, sau contravine certificatului meu de naștere. Dar este un drept înscris pe harta lui Honterus, o hartă fără granițe și trasată dintr-o foarte modernă perspectivă 3D.
Din înălțimea turlei neterminate a Bisericii Negre din Brașov, le spun acum: Adio, tavariși. Adio și n-am cuvinte! Duceți-vă în cimitirul istoriei, acolo unde vă este locul.
Statuile „tătucului popoarelor” au dispărut cam de peste tot, în schimb statuia lui Honterus este de neclintit, arătându-ne calea europeană: perseverență, dedicare, moralitate, contribuție, libertate, respect, conștiința valorii personale și naționale.
Eu cred și acționez în acord cu aceste valori, fiindcă m-am născut, am trăit și voi muri cetățean european!
